Definirea termenilor
Iubirea
Dragostea reprezintă un sentiment și nu o emoție. Este un sentiment complex, care se manifestă prin afecțiune intensă și are nevoia implicită de reciprocitate. Dragostea se poate manifesta față de părinți, rude, partenerul romantic, profesie, străini, minorități, artă, natură, divinitate, patrie, comunitate, frumos, urât, abstract, ș.a. Aceasta implică dăruire, grijă, responsabilitate, respect și cunoaștere. Caracterul activ al iubirii presupune a priori să dăruim, nu să primim. Filozoful Baruch Spinoza este cel care ne-a adus în lumină faptul că virtutea și puterea sunt echivalente, tocmai prin faptul că iubirea se dăruiește din libertate și nu din constrângere. Mulți fac din actul dăruirii un real sacrificiu, asumând că e mai bine să se lipsească de anumite lucruri decât să simtă bucurie. Astfel, cel bogat nu este cel care deține mult, ci cel care dăruiește mult și întreg procesul îi conferă o virtute. Paradoxal, pentru cei săraci statutul lor îi blochează din a dărui și privează de bucuria dăruirii deoarece nu au resurse și totul capătă o nuanță degradantă.
Grija este preocuparea activă și neoprită pentru ceea ce iubim și își are originea în iubirea mamei pentru nou-născut. Responsabilitatea se referă la capacitatea de a te interesa în mod autentic de nevoile celeilalte persoane. În iubirea primordială, cea dintre mamă și bebeluș, responsabilitatea este atenția la nevoile fizice ale celuilalt, iar în iubirea adultă, matură transcede această relație și atrage atenția la un nivel profund asupra nevoilor psihice ale celuilalt. Dacă privim mai atent etimologia cuvântului respect, respicere înseamnă a privi către ceva sau cineva, așadar respectul ne ajută să-l privim pe celălalt așa cum este el cu adevărat. Deci vreau ca persoana iubită să se desfășoare liber, în individualitatea ei. O expresie franțuzească ne aduce aminte că iubirea este copilul libertății și niciodată al dominației: „l’amour est l’enfant de la liberté“. Abia atunci când reușesc să merg dincolo de grija față de propria mea persoană pot ajunge la a-l cunoaște pe celălalt. În absența cunoașterii nu am putea simți dăruire, grijă, responsabilitate, respect. Însă și atunci când îl cunosc pe celălalt și rămân la simpla cunoaștere, aceasta creează un sentiment de gol fără toate celelalte. Mai concret, să înțeleg atunci când celălalt se simte supărat este diferit de a înțelege că celălalt este în suferință, înainte să-l judec că ar putea părea supărăcios. Nu este nimic mai împlinitor decât atunci când pătrundem în misterul sufletului uman, acel sâmbure care are rădăcini și legături transgeneraționale, povești despre părinți, bunici, străbunici, rană, dragoste, ură.
În general, oamenii privesc tematica iubirii prin aceea de a fi iubit, decât aceea de a avea abilitatea de a iubi. Astfel, ei se vor strădui să se facă iubiți, să devină demni de iubire și nu se vor concentra pe a-și dezvolta capacitatea de a iubi. A primi iubire e simplu, a dărui iubire pare mai dificil.
Ura
La polul opus iubirii se află ura, un sentiment pe care l-am trait cu toții la un moment dat și care ne ajută să înțelegem mai bine prin ce trec cei care simt iubire și ură, poate fi vorba de persoane dragi, străini sau chiar noi. Ura reprezintă un sentiment de nestăpânit, care se manifestă prin antipatie puternică, fiind forma extremă a disprețului și capacitatea de simți emoții negative față de un obiect sau persoană într-un mod neiertător. Mai întâi, agresivitatea a căpătat nuanțe negative de-a lungul timpul, însă nu este întotdeauna așa. Originea cuvântului vine de la verbul latin aggressere, derivat din forma intranzitivă a verbului aggredi, care înseamnă a se apropia (to approach – English Oxford Dictionary). Din punct de vedere istoric, agresivitatea și ura au fost mai întâi atribuite sexualității sub forma sadomasochismului. Introdusă ca unitate independentă abia după Primul Război Mondial, agresivitatea a fost atunci pe picior de egalitate cu pulsiunea sexuală. Ura poate crește în proporții prin identificarea cu cei pe care îi urâm, atunci când acționăm exact așa cum ei au acționat față de noi.
Din perspectiva adaptării, ura poate fi de preferat în defavoarea panicii deoarece nu creează neputinţă. Ura poate ajuta o persoană să suporte ceea ce este insuportabil, poate în asociere cu eforturi de stăpânire de sine, speranțe de evadare (a evita situațiile și persoanele pe care le urăsc sau a pleca cât mai departe de acestea) sau planuri de răzbunare. Din punct de vedere psihanalitic, uneori ne este mai bine să fim urâți de către alții decât să fim ignorați sau abandonați.
De asemenea, ura poate fi provocată cu ușurință de răni narcisice, frustrare, neputință și amenințări sau răni la adresa propriei persoane sau a celor pe care-i iubim. Din punct de vedere istoric, părinții oedipieni și-au sacrificat în mod repetat fiii în război. Copilul care poartă ura părintelui se identifică cu acesta, încă o variantă a „identificării cu agresorul.” Copiii se identifică și cu părinții care se urăsc, iar acest fenomen observăm că apare adesea în războiul conjugal și în divorț. Astfel, ura poate deveni egosintonică și autoagresivă. Când ura nu poate fi exprimată în mod corespunzător, tinde să meargă în subteran, ducând adesea la somatizare (exprim corporal ce nu pot exprima în cuvinte) și la ură de sine. Un copil poate să urască să se trezească dimineața și să adoarmă singur noaptea, adică o ura față de controlul parental. Părinții distanți sau supraprotectori se pot apăra împotriva urii inconștiente pe care o transmit indirect copilului lor. Când ura este proiectată, fie copilul, fie părintele îl poate percepe pe celălalt ca fiind odios. Pentru a îmbunătăți individualizarea și relațiile cu ceilalți, copilul are nevoie de experiența de a-l urî liber și în siguranță pe îngrijitor (Winnicott 1949; Bollas 1985). Ura și anxietatea pot coexista, ca în frica de a-și exprima ura și frica de răzbunare.
Studii și asocieri iubire-ură
Un experiment care a avut centrală această temă a iubirii și urii a fost realizat în 2017 și a constat din două părți. S-au indus sentimente de dragoste față de anumite ținte la participanți în prima parte și sentimente de ură față de aceleași ținte în partea a doua. În primul rând, participanților li s-a cerut să citească o poveste și să-și imagineze că ei au fost protagoniștii, apoi li s-a cerut să-și amintească detaliile cheie relevante despre ei înșiși, răspunzând la propozițiile care încep cu „Eu sunt…”. Ulterior, participanții au fost instruiți să citească trei viniete care descriu trei situații diferite. Fiecare vignetă a implicat protagonistul și trei ținte. Participanții au fost rugați să-și amintească informațiile referitoare la fiecare țintă făcând apel la memorie și reamintirea asocierilor inițiale legate de acele ținte. Participanții au fost apoi rugați să-și imagineze că sunt într-o relație romantică, cu ținta. În primul rând, rezultatele au arătat că sentimentele de iubire au fost influențate de similitudine. Astfel, cei cărora le-a fost indus să experimenteze sentimente de dragoste, au simțit o dragoste mai puternică față de cineva de sex opus care era similar cu ei (Jin, 2017).
În al doilea rând, au fost găsite asocieri semnificative între dragostea romantică și ură în contextul unei relații romantice. Când li s-au prezentat evenimente negative cu privire la trei persoane diferite, participanții au urât cel mai mult persoana pe care au iubit-o cel mai mult anterior. Prin urmare, dragostea și ura sunt fără dubiu interconectate. După cum a propus Alford (2005), ura este o imitație a iubirii și, de asemenea, un tipar de relație cu ceilalți și cu sinele. Cu alte cuvinte, în gestionarea relațiilor lor cu ceilalți, oamenii au grijă în același timp de ei înșiși și de psihicul lor (Alford, 2005). Cercetările anterioare au propus gelozia emoțională și gelozia cognitivă ca factori componenți ai geloziei romantice. Gelozia emoțională reflectă furia și teama individului îndrăgostit, în timp ce gelozia cognitivă se referă în principal la atitudinea negativă a individului față de iubitul sau iubita sa (Yoshimura, 2004). Prin urmare, speculăm că trădarea unui iubit este cea care provoacă furie și alte emoții negative, ducând la ură. Mai mult, gelozia cognitivă este cea care contribuie la creșterea nemulțumirii față de relație (Elphinston et al., 2013).
Graham și Clark (2006) au descoperit că oamenii care privesc o relație ca fiind „doar bună” sau „doar rea” au o stimă de sine mai scăzută în comparație cu ceilalți.
Fenomenul observat „cu cât este mai profundă iubirea, cu atât mai profundă este ura” poate fi, de asemenea, atribuit unei percepții distorsionate asupra echității. Cercetătorii au propus conceptul de „percepție a echității” bazat pe teoria echității, din care aflăm că putem schimba percepția cuiva prin felul cum privește investițiile versus rezultatele: cât am investit, cât a investit partenerul, care sunt rezultatele (Walster et al., 1973). Așadar, cu cât cineva iubește mai mult o persoană, cu atât se face o investiție psihologică mai mare (Hatfield și colab., 1979).
Cu toate acestea, atunci când există un dezechilibru între investițiile și rezultatele individului, percepția echității se pierde, conducând la sentimente de ură (Jin, 2017). Studiile au mai arătat faptul că factorii precipitanți ai efectului de iubirea-devine-ură sunt atribuirea sentimentului de vinovăție, echitabilitatea (echilibrul relațional în dinamica ce ofer versus ce primesc), agresivitatea crescută ca trăsătură de personalitate și încrederea scăzută, care pot duce mai departe la comportamente intens mai agresive față de partenerul romantic. Extrapolarea, în această situație, influențează în mod direct atribuirea cauzalității în termeni de proiecția sentimentului de vină în exterior.
În universul relațiilor de cuplu, dinamica se păstrează. În cazul unei infidelități, trădări, respingeri sau abandon, partenerul rănit acționează agresiv, verbal și comportamental, răzbunarea fiind singurul obiectiv asupra căruia se concentrează. Victima devine agresor, însă este important să aflăm de ce. Practic, efectul iubirea-devine-ură ajută la păstrarea obiectului iubirii deoarece se creează o îndatorire față de persoana prejudiciată. Dificultatea de a suporta durerea, neputința, tristețea, vinovăția legate atât de comportamentul partenerului romantic, cât și de încărcătura emoțională a propiului sentiment de insuficiență în relație, determină o reacție violentă inițial. Atunci când nu poți suporta suferința, tendința este să îndepărtezi sub orice formă persoana dragă deoarece identificăm persoana ca fiind simbolul durerii noastre interioare. Atunci când reușim să procesăm toate stările asociate evenimentului activator și să ieșim din propriile proiecții, vom identifica în mod corect cauza situației conflictuale și putem să inversăm efectul iubirea-devine-ură, aducând ura la nivelul de iubire. Din acest punct, ne luăm puterea înpoi și putem continua sau încheia acea relație.
Semnificație simbolică
Hitchcock afirma că, într-o poveste, ceea ce ne sperie teribil nu este monstrul sau răufăcătorul, ci dincontră, absența lui. Dacă nu putem fi afectați decât de ceea ce cunoaștem și am trăit, cum se explică teama de abandon a celui care nu a fost abandonat, de exemplu? În cazurile clasice în care părintele ridică mâna asupra copilului o dată, desigur, nu va exista o traumă. Însă dacă ridică mâna în mod repetat copilul va incapsula, negreșit, traumatizarea.
Melanie Klein denumește ura bebelușului furia îndreptată către mamă. La vârsta fragedă de trei luni, cel mic proiectează pulsiunile sale de iubire și ură asupra sânului mamei. Atunci când mama îl liniștește, îi oferă afecțiune și atenție, sânul este bun. Atunci când mama pleacă de lângă copil pentru a-și satisface propriile nevoi, îl abandonează sau îl respinge, copilul mic se va supăra pe mamă și va proiecta asta ca fiind sânul rău, amplificându-și angoasa. Astfel, sânul este un obiect care poate fi în totalitate bun sau în totalitate rău. În termeni psihologici, acest proces poartă numele de clivaj. Atunci când în interiorul meu mă scindez, mă rup în două părți, astăzi am cel mai bun partener din lume, mâine simt că-l urăsc, este cel mai diabolic partener din univers și nu vreau să-l mai văd niciodată.
Apropo de ura reprimată, sublimată sau chiar manifestată în interiorul relațiilor de familie, cele mai frecvente obiecte de crimă sunt membri ai familiei. Prima crimă din Biblie este fratricidul lui Abel de către Cain. Până la un anumit punct, ura este normală și necesară în viața fiecărui om, chiar și Freud avea o listă cu cei pe care îi ura. Pentru fiecare prieten pe care îl iubea exista un inamic pe care îl ura. Voi ce părere aveți, ne-ar ajuta să avem o astfel de listă așa cum ținem un jurnal personal sau un jurnal al viselor?
Din perspectiva analizei tranzacționale, să urâm este firesc în măsura în care ne dorim instinctual să ne deosebim de ceilalți pentru a crește partea de adult sănătos, cu alte cuvinte să ne contraidentificăm de ceilalți și să ieșim din rolurile de copil sau părinte. În privința sentimentului de pierdere, care este firesc, nu există altă soluție decât acceptarea faptului că unii oameni vor rămâne, alții vor pleca. Ceea ce ține de patogen este incapacitatea noastră de a depăși situația, care își poate avea cauza în dedicarea excesivă în relații.
Așa cum angoasa principală a celui cu schizofrenie este de a se dezintegra în bucăți și de a fi înghițit de ceilalți, angoasa abandonicului este aceea de a fi izolat de ceilalți, dat la o parte, iar angoasa celui cu nivelul nevrotismului ridicat este de a fi separat de tot ce-i întreține iluzia de omnipotență.
Soluții
Pașii pentru a inversa efectul iubirea-devine-ură sunt conștientizarea situației, conștientizarea stărilor asociate, acceptarea situației și libera trăire a stărilor, dezidealizarea persoanei dragi (să acceptăm faptul că inițial am iubit doar latura ei ideală, proiectată tot de noi și am pus-o pe un piedestal), iertarea ta și a persoanei implicate, resemnificarea relației, renegocierea sau închiderea relației. Dacă voi chiar vă doriți puternic să munciți la o anumită relație importantă pentru voi, un specialist vă poate ajuta să ajungeți mai repede la ameliorarea situației.
Deseori, ura, agresivitatea și sadismul sunt omniprezente. Iubirea coexistă cu ura este mai degrabă o chestiune de observație empirică, și nu una de logică sau definiție a termenilor (Brenner, 1982). În relația terapeut-client, sentimentelele de iubire și ură pe care terapeutul le-a simțit față de un părinte rece, distant, de la care nu a primit afecțiunea de care avea nevoie ca și copil mic sau care a avut parte de violență ,,cu iubire (părintele îl bătea, în timp ce-i spunea că-l iubește) pot deveni transferabile clientului în terapie. De aceea, prin legea 213 / 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, psihoterapeuții au obligația de a menține un proces de dezvoltare personală continuă, pe baza căruia pot identifica și soluționa transferurile care apar în timpul ședințelor cu anumiți clienți.
Acest articol sper să vă motiveze să înțelegem mai bine relația dintre iubire și ură atât din punct de vedere rațional, cât și din punct de vedere emoțional. Acordând o atenție deosebită urii, putem înțelege mai bine dragostea. Cât despre voi, care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ați făcut din iubire? Dar din ură?