În ultima vreme, conceptul de parenting modern ne interesează, intrigă, debusolează și provoacă pe toți. A ajuns un fenomen colectiv care polarizează. Cunoaștem faptul că această polarizare a forțat apariția a două categorii de părinți, unii care cred cu vehemență că trebuie să îi lăsăm pe copii să facă numai ce le place lor și unii care cred fundamental în a-i învăța pe copii să facă nu ceea ce le place ci ceea ce le trebuie în viață mai târziu.
După cum Prof. Univ. Dr. Mircea Miclea ne-a clarificat că educația pentru generațiile prezente și viitoare ar fi prielnic să se facă după reguli și să-i învățăm pe copii să înceapă să le placă ceea ce sunt obligați să învețe deoarece le va folosi mai târziu, ca adult responsabil într-un univers format doar din reguli și legi. Înainte de a scrie articolul prezent, am căutat pe Internet să văd dacă există informații utile, coerente și pertinente în acest sens, însă am simțit o profundă dezamăgire să aflu că tot ce poți găsi sunt informații incomplete și care dezorganizează și bulversează și mai tare cititorul de rând, chiar instigă la acțiuni total nepotrivite în relația părinte-copil, cum ar fi încurajarea dormitului în aceeași cameră cu cel mic până la vârsta de 15-17 ani, tocmai pentru a-l proteja și controla mai bine. Ca să-mi mai dizolv dezamăgirea, am decis să vin cu completări de clarificare, ca un fel de curs de prim ajutor pentru cei care sunt proaspăt intrați în rolul de părinți.
Ne întrebăm în mod natural până la ce vârstă exercită părinții acel control pozitiv asupra celor mici, în care îl direcționează către ce activități consideră ei potrivite pentru a le stimula memoria, gândirea și creativitatea și când acea protecție ia sfârșit, iar părintele încurajează copilul să facă mai mult din ceea ce-și dorește el să facă pentru a-i crește autonomia. Ne întrebăm, de fapt, până unde se întinde libertatea părintelui și unde începe libertatea copilului.
Ce înseamnă un părinte bun?
Un părinte bun nu este un părinte perfect. Are propriul job, propriile activități de autoîngrijire, prieteni, nevoi, dorințe, interese. Pot fi momente când nu are timp pentru a-l petrece cu copilul său. Pot fi momente când nu știe să-și gestioneze emoțiile, acționând cu impulsivitate sau spunând cuvinte dure, pe care să le regrete mai târziu. Cu toate astea, un părinte nu-și abandonează copilul și, oricât de greu i-ar fi, în funcție de experiențele de viață prin care trece, îi oferă constant copilului sentimentul că este iubit și în siguranță, valoros și prețuit, chiar dacă nu este întotdeauna de acord cu comportamentele sale. Încrederea pe care o are părintele în copilul lui se va reflecta mai târziu în încrederea pe care o va avea copilul devenit adult în propria-i persoană, viață și relațiile cu cei din jur. Scopul final al oricărui părinte bun este independența copilului său, mai exact să-l ajute să capete acele abilități prin care poate avea singur grijă de el și de ceilalți, adică să devină un adult sănătos, iubitor și responsabil.
Ce este controlul parental și în câte feluri se manifestă?
În primul rând, să clarificăm ce nu este controlul parental. Controlul parental nu reprezintă iubire, ce mult vine dintr-o iubire exagerată de sine sau dintr-o tendință de a obține un sentiment de putere. Controlul parental este suma tuturor eforturilor pe care părinții le depun într-o manieră intruzivă înspre a-i proteja pe copiii lor, asta fiind o credință falsă deoarece se protejează mai mult pe ei înșiși. Din perspectiva lor asupra a ceea ce reprezintă starea de bine a celor mici, cu falsa senzație că este spre binele lor, nici nu le mai cer opinia. De multe ori, copiii devin ca niște stimulenți pentru fericirea și împlinirea părinților și, ca atare, investiția acestora, investiție care vine să dea înapoi părinților viața pe care nu au apucat să o trăiască.
De cele mai multe ori, controlul parental poate fi excesiv sau dincontră, prea permisiv.
În general, tot ce ține de extreme are efecte dăunătoare mai târziu, în viața noastră.
Controlul este absolut normal la vârstele mici. În fața unei mașini care merge cu viteză, în fața focului de la aragaz, în fața străinilor rău-intenționați, copilul mic va fi neajutorat, iar mama și tata vor avea un rol decisiv de protecție, învățându-l cum să se ferească de pericole și instaurând reguli. Tot la vârsta copilăriei mici, este firesc să nu lăsați copilul să facă doar ce vrea el, este benefic să-l duceți să deprindă cât mai multe abilități (dansuri, înot, pictură, tenis, balet, actorie improvizată etc.), fiind și etapa principală în care creierul copiilor înmagazinează cât mai multe cunoștințe. De exemplu, dacă un copil nu-și mai dorește să meargă la școală pentru că decide de unul singur că-i este inutilă, îl veți lăsa să stea acasă?! Știm cu toții care este răspunsul corect pentru viitorul copilului. Pe măsură ce copilul crește, începând cu vârsta de 10 ani, el are o nevoie mai mare de autonomie și este benefic ca părintele să îi confere încrederea de a lua singur decizii, nu înainte de a analiza în detaliu situația cu care se confruntă. În adolescență, desigur că sunt conjuncturi în care este foarte sănătos să vă interesați cu cine pleacă într-o excursie, să vă telefonați când ajunge și când pleacă sau dacă se întâmplă ceva neașteptat și are nevoie de sfaturi, care sunt prietenii cu care-și petrece majoritatea timpului, la ce fel de activități, festivaluri, localuri aderă ș.a. În plus, părinții vor fi mai alerți atunci când adolescenții sunt îndrăgostiți deoarece la nivelul creierelor se secretă foarte multă dopamină și cum faza de îndrăgostire durează de la 12 până la 18 luni, ei vor visa la cai verzi pe pereți în mare parte din timp, adică la persoana adorată, în timp ce nu le va mai păsa atât de mult pentru siguranța lor. La fel se întâmplă atunci când suferă foarte mult din cauza pierderii persoanei iubite după o despărțire și apar stările depresive și chiar durerea fizică. Noroc cu faptul că avem cu toții o homeostazie a creierului care ne aduce nivelul dopaminergic la valori normale și nu ne lasă să stăm prea mult în starea de fericire sau de tristețe.
Ca părinte, atunci când copilul este oprit din a învăța singur veți ști că ceva este greșit în abordarea dumneavoastră, iar asta nu este nici iubire, nici protecție.
Cum poți deveni un părinte eficient pentru un copil dificil?
Comportamentele dezirabile pot fi apreciate și încurajate ori de câte ori le întâlniți, iar la comportamentele indezirabile, cele care nu sunt exagerate pot fi trecute cu vederea, fără să acordați deloc atenție, iar la cele care sunt severe scopul este acela de a găsi o consecință care să îi atragă atenția copilului, însă este important să nu fie prea dură încât să îi crească și mai mult furia și disperarea. Stabiliți cu copilul un scop și obțineți angajamentul lui pentru atingerea scopului. La fel puteți proceda și cu rutina de alimentație, somn, joacă etc. Asigurați-vă că îi prezentați copilului consecințele înaintea oricarei acțiuni pe care o va face. Atunci când nu obțineți rezultatele dorite este nevoie să îi repetați cu calm și consecvență până ce el capătă un antrenament. Uneori este nevoie de liste și grafice clare cu programul zilnic de urmat al copilului, tocmai pentru ca acesta să învețe singur să urmeze o rutină fără să mai stați cu gura pe el mai târziu. Ajutați-l pe copil să înțeleagă de ce un dialog pozitiv cu el însuși le va fi benefic mai mult decât să își spună mereu: ,,Sunt defect și atât de prost că voi pica testul’’. Se va descurca mai bine atunci când își va spune: ,,Voi repeta 30 de minute în fiecare seară și mă voi pregăti intens pentru a crește șansele să iau acest test”. Unele temeri ale copiilor sunt ajutătoare și pertinente, altele nu. De exemplu, dacă copilul se teme că ar putea fi curentat sau s-ar putea îneca în timpul unei mese, părinții pot cumpăra o carte despre cum funcționează electricitatea și despre cum acordăm primul ajutor în situații în care viața ne este pusă în pericol, iar apoi puteți exemplifica împreună cu acesta și, treptat, teama i se va diminua complet.
Părinții eficienți sunt acei părinți care se informează constant și din sursele potrivite.
Cu cât ai mai puțină informație, cu atât devii mai susceptibil la manipulare. Așadar, miza este ca părinții să-și protejeze copiii, fără să-i controleze, iar acest lucru este posibil atunci când părintele este informat și explică ,,de ce-ul” din spatele oricărui lucru cu care copilul intră în contact. Copilul se simte controlat atunci când nu înțelege motivul pentru care părintele solicită să facă anumite lucruri așa cum consideră el ca adult și, astfel, pare că nu-l ia în considerare, nu-l înțelege, nu-l respectă și nu-i dă importanță. Așa se nasc copiii rebeli și neascultători, din dorința de a-i arăta părinților că nu au dreptate să aibă atitudinea de eu-le-știu-pe-toate, din dorința de a le deveni parteneri de dezbateri, din dorința de a încerca și ei rolul de părinte.
Este extrem de important să-i validați emoțiile și să-l asigurați că vor trece. Nu îi spuneți cum ar trebui să se simtă, validarea îl va liniști și îl va alina, ceea ce îi va oferi siguranța că sunteți de partea lui, ca aliat și se poate baza pe voi în cazul în care va avea probleme. În plus, va ști că este iubit și acceptat. Siguranța, iubirea, acceptarea, alinarea și încrederea în propriile lor decizii sunt nevoi de bază la vârsta copilăriei mici. Sigur că puteți face apel la strategii de autoreglare emoțională creative, în cazul unor copii funcționează să se joace cu câinele casei sau să-l pieptene, în cazul altor copii poate funcționa să-i puneți să asculte în format audio povestea lor preferată sau să vizioneze desenele animat sau filmul preferat.
În cazul unei amenințări naționale, precum un atac terorist, un război sau o pandemie, părintele va fi nevoit să limiteze accesul copilului la informație din cauza unei expuneri prea mari și timpurii la violența vizuală. În cazul conflictelor dintre părinți, copiii este bine să fie ținuți cât mai departe pentru că tonul pe care mama sau tata vorbesc va rămâne mult timp ca ecou în inima lui fragilă. O condiție fundamentală pentru a crește un copil sănătos este ca părinții să nu se vorbească de rău unul pe celălalt deoarece copilul va fi extrem de afectat și bulversat, sufletul și mintea îi vor fi rupte în două bucăți, neștiind pe cine să creadă.
Timpul centrat pe copil este o variantă utilă care previne apariția unui comportament opozant. Asta se întâmplă, de exemplu, atunci când mama și tata vin de la muncă își lasă grijile de adulți la ușă și se joacă cu copilul cel puțin 30 de minute în care întreaga lor atenție este dedicată copilului. Este important ca ambii părinți să facă asta, iar în timpul jocului este indicat să se lase ca un lut în mâna celui mic, pentru ca el să coordoneze jocul și părintele doar să povestească ce se întâmplă, asemenea unui reporter. Pentru copil înseamnă confirmare și centrare asupra sa fiindcă i se oferă o oglindă verbală.
O fetiță de 8 ani făcea des crize de nervi și fugea de-acasă, iar părinților le era greu s-o găsească până când au construit un adăpost în interiorul casei, în beci. I-au adus păturele, carpete moi, animăluțe de pluș ca să stea acolo până se liniștea. Un alt exemplu de situație dificilă este dacă, totuși, copilul nu vrea să se trezească dimineața să meargă la școală, atunci părintele are dreptul să-l ia din pat direct în mașină cu hainele lângă el și îi va oferi libertatea de a alege dacă se va îmbrăca sau va intra în pijamale în clasă. Grea alegere, nu-i așa?!
Deseori, părinților le este mai ușor să se înfurie pe copiii lor și să-i pedepsească, decât să-i învețe să poarte un dialog asertiv. Pe termen scurt, asta îl eliberează pe părinte de propriile emoții negative, însă pe termen lung, are consecințe negative asupra celui mic. Imaginați-vă cum se simte controlul în sufletul lui fragil? Este ca o închisoare în care tot ce își poate dori este să îi deschidă cineva ușa spre libertate. De aceea, putem înțelege de ce devine irascibil și anxios, se plimbă de la un perete la altul, gândindu-se doar la cum poate scăpa de acolo și la cum va putea manipula mai bine situația pe viitor, în așa fel încât să lucrurile să iasă cum își dorește fără să mai primească pedepse. Ideea de a-l învăța pe copil să mintă în niciun caz nu este așteptarea pe care părintele o are atunci când îl pedepsește.
Părinții acaparatori
În acest caz, vorbim despre părinții care pot deveni sufocanți și invazivi, se bagă prea mult în sufletul copiilor, convinși că sunt inofensivi și fac asta din iubire. Îi tratează pe copii ca piesa lipsă care îi completează, împrumută identitate infantilă, dându-le senzația că iubirea înseamnă:
Ești totul pentru mine, deci ești responsabil pentru fericirea mea.
Nu ai dreptul să păstrezi secrete față de mine
Mă supăr foarte tare dacă iubești pe altcineva mai mult decât pe mine sau dacă petreci mai mult timp cu altcineva decât cu mine.
Dacă nu îți dorești același lucruri ca și mine înseamnă că nu mă iubești.
Nu pot trăi fără tine, cum nici tu nu poți trăi fără mine.
Trebuie să mă incluzi în tot ceea ce faci.
În sufletul copiilor acestor părinți se naște vinovăția faptului că nu pot să trăiască și alte experiențe care să nu-l includă pe părintele principal, nu pot petrece timp cu altinceva drag, nu își pot face alți prieteni. Crezând ca mama/tata s-a sacrificat pentru ei și a făcut totul în viață pentru ei sau a pierdut totul pentru ei, se simt îndatorați să aibă grijă de sentimentele lor întreaga viață. Atunci când li se face pe plac deseori, copiii se vor simți îndreptățiți să li se facă pe plac în continuare. Sentimentul că li se cuvine totul poate determina mai târziu un tipar dificil, opozant. Aceste cătușe emoționale sunt atât de dureroase tocmai pentru că nu sunt semnele unei agresiuni fizice, ci mai degrabă un ecou emoțional greu de reperat. Din propria teamă de abandon a părinților, între ei și copii se creează o simbioză greu de spart în care nu există nici evoluție, nici siguranță. Uneori, copiii pot inversa rolurile cu părinții și pot deveni chiar îngrijitorii părinților lor. Copiii vor înțelege că este o crimă să se pună pe primul loc, să petreacă timp cu alți oameni dragi sau să stea cu propriile gânduri și la vârsta adultă vor rămâne cea mai mare parte din timp în rolul de copii îngroziți să își ia viața în propriile mâini. Este foarte dificil să îți dai seama că ești acaparat atunci când te afli în interiorul acaparării și nu știi unde se termină părintele și unde începi tu.
Părinții dictatoriali
Mesaje:
Dacă nu faci cum îți spun eu, nu vei mai primi nimic de la mine. Nici bani, nici susținere, nimic.
Dacă vei alege acest partener de viață, nu vei mai face parte din familie.
Dacă nu-ți vei urma cariera pe care eu o văd potrivită pentru tine, nu vei mai avea ce vorbi cu mine.
Tu nu te vezi cum arăți / cum te porți?! Cine ar putea să se uite la tine în halul ăsta? O să rămâi singur/singură toată viața.
Părinții care prezintă semnele unei obsesii legate de control sunt acei părinți care recurg la manipulare, țipete, chiar hărțuire. Au comportamente tiranice, foarte autoritare, își amenință copiii că dacă nu vor face cum ordonă ei, vor rupe orice legătură și orice formă de susținere. Obsesia pentru putere și satisfacție, din spatele controlului, vorbește despre faptul că acestea lipsesc cu desăvârșire în alte arii din viața lor. Cel mai probabil vorbim despre niște părinți foarte nemulțumiți cu viețile lor, care au trăit o viață condusă de părinți, șefi sau parteneri romantici. Prin exercitarea controlului în mod tiranic, prin amenințări, critici, umilințe, nedreptăți, copilul simte durere și tristețe profundă atunci când nu-i ia nimeni apărarea, ca și cum el este al nimănui și rămâne singur pe lume. Asta este calea sigură prin care părinții își anihilează copiii. Nu îi fură doar demnitatea și respectul de sine, ci și liberul arbitru.
La capătul extrem al spectrului, controlul unor îngrijitori poate căpăta o dimensiune sadică, mergând până la o satisfacție deplină pe care o au atunci când își umilesc copiii în public, le critică aspectul fizic și le provoacă suferință. Lupta sau fuga sunt singurele mecanisme prin care au supraviețuit, iar atunci când devin adulți le este foarte dificil să vadă că există și alte opțiuni de a trăi. Lor cine le dă înapoi toate acele momente cumplite în care au simțit că sentimentele și preferințele lor nu contează pentru nimeni și că ei nu sunt demni de iubirea și acceptarea celor mari?
Din păcate, în adolescență, copiii acestor părinți vor deveni victime și-și vor pune viața în mâinile altora sau agresori, hărțuitori cu alții. Vor fi acei rebeli veșnic revoltați împotriva celor care i-au crescut cu standardele atât de ridicate și pot avea tendințe de delicvență, abuz de droguri, consum de alcool, dependența de jocuri de noroc, sex, mâncare, cumpărături și alte comportamente de risc. Fiicele unor mame extrem de autoritare au ajuns la concluzia că singurul lucru pe care nu-l puteau controla mamele era corpul lor. Astfel, au dezvoltat anorexii și bulimii severe. După ce mâncau, actul de a vomita era singurul mod în care mai aveau un sentiment de control asupra corpului lor. În interiorul lor se crea ca un vulcan plin cu furie și disperare, care dădea pe-afară de atâtea frustrări cumulate. Furia și disperarea se transformau în depresie și așa apăreau tendințele de a dezvolta diverse dependențe. Ironic sau nu, la vârsta adultă, deși au căutat cu ardoare libertatea, ele tot nu vor fi cu adevărat libere deoarece mintea le va proiecta în continuu scenarii prin care să-și șocheze și să-și supere mamele. În final, doar niște intenții triste, eșuate, de a-și dovedi chiar lor că nu mai sunt controlate.
În concluzie, atunci când copilul este oprit din a învăța singur, vei ști ca părinte că ceva este greșit în abordarea ta, iar asta nu este nici iubire, nici protecție.