Povestea mea
Provocare constantă
Am avut, de-a lungul carierei mele ca psihoterapeut, clienți care mi-au provocat mintea și cutremurat vechile principii. De la probleme legate de anxietate, cum sunt atacurile de panică, anxietatea generalizată, anxietatea legată de separare, gelozia, posesivitatea, teama de abandon, teama de a fi respins, teama legată de eșecul profesional sau romantic, teama de îmbătrânire, la cele legate de depresie și diferite stadii ale depresiei, așteptări nerealiste, clienți cu probleme și reacții adverse în faze terminale ale unor afecțiuni grave, precum cancerul sau boli autoimune, clienți ce întâmpinau dificultăți de relaționare în interacțiunea cu cei cu stil de personalitate narcisist și stil de personalitate histrionic.
Conectare autentică
Recunosc, mi-a luat foarte mult timp să încep să scriu despre mine și profesia mea. Poate pentru că psihoterapia este mult mai mult decât putem cuprinde într-o postare pe rețelele de socializare sau într-un articol de pe un site de psihologie. Esența ei nu poate fi surprinsă complet nici măcar atunci când ședința terapeutică este înregistrată cu ajutorul tehnologiei. Este despre conectarea autentică, în timp real, dintre psihoterapeut și client, microexpresii faciale care durează microsecunde sau minute întregi, răspunsuri posturale, reacții în lanț, zâmbete largi sau doar în colțul gurii, emoții exprimate în interiorul sau în exteriorul nostru, noi revelații care cer timp și spațiu să fie procesate și asimilate, bucla care pare atemporală, în care se formează alianța terapeutică, dar și triada pozițiilor terapeutului: ca persoană care ascultă activ, metapoziția terapeutului ca un fel de martor obiectiv al ședinței, în afara sa, în timp ce este prezent și își ascultă clientul și metapoziția terapeutului ca un fel de martor obiectiv intern, înăuntrul său, pentru a-și observa propriile gânduri, stări și comportamente.
Catharsis bonafide
În prezent, sunt specializată în aria psihoterapiei cognitiv-comportamentale, psihologiei clinice și hipnozei ericksoniene. Îmi propun, prin eforturi susținute, să îmi mențin mereu angajamentul puternic față de profesia mea de psihoterapeut, să respect codul deontologic, să mă informez constant și să duc un proces continuu de dezvoltare personală, pentru ca alianța terapeutică să fie nedistorsionată și cât mai sănătoasă. Valorile mele profesionale sunt încrederea, înțelegerea profundă a cadrului de referință al clientului, comunicarea asertivă și îmbunătățirea constantă a alianței terapeutice, învățând cum să echilibrez nevoia de a fi în acord cu eul meu și nevoia de a fi în relație cu ceilalți.
Îmi doresc ca mesajul meu să ajungă la client, iar după fiecare ședință de psihoterapie, acesta să afle lucruri noi despre sine însuși, sub forma unor insight-uri relevante, sănătoase și motivaționale. În rolul de psihoterapeut mă simt cel mai bine, pentru mine este acel loc autentic, fertil, din care pot să generez progres, atât pentru mine, cât și pentru clienții mei.
Senzații și sinestezii
În primii ani de viață, mă costumam singură sau cu ajutorul mamei în diverse personaje, reale sau imaginare, cu identitate sexuală definită sau nondefinită, cu diverse trăsături de personalitate, încercând să intru în pielea, conștiința și îmbrăcămintea lor. Mă distram copios, de multe ori dansam dansul fiecărui personaj, așa cum mi-l imaginam eu că l-ar dansa, iar mama era cel mai bun critic al meu. Nu eram confortabilă cu critica, dar ne-am împrietenit când mi-am dat seama că era parte integrantă din acest tot, care mă ajuta să fac și mai bine data viitoare. Sau cel puțin așa mă lăsam păcălită de mama atunci, căci mai târziu am descoperit că modul cum livrezi critica este fundamental.
Mai târziu, realizam coregrafii pentru dansuri flamenco și arăbești. Îmi plăcea să descopăr legătura dintre emoții și mișcări corporale. Senzațiile proprioceptiv-kinestezice mă ajutau să observ relația dintre precizia și viteza mișcărilor și să mă conectez mai bine la mediul înconjurător.
Originea alegerii profesiei
Inițial, nu am știut exact în ce arie urma să profesez. Asta poate și pentru că în liceu nu am avut susținere în sensul unei evaluări vocaționale sau a unei prezentări a domeniilor profesionale și universităților din țară. Aveam de ales între avocatură, critică literară și învățământ, psihologie și actorie.
Păstrând încă amprenta influențelor exterioare, conștient și voluntar am renunțat la convingerile pesimiste ale unei lumi sceptice cu privire la oportunitățile acestui domeniu în România și am ales psihologia. Nu m-am pregătit foarte mult și, cu toate astea, am intrat printre primii. Uitându-mă retrospectiv, consider că testele vocaționale sunt foarte utile pentru adolescenții aflați la început de drum, dezorientați în carieră, deoarece reprezintă puntea dintre pasiuni, abilități și valori.
Psiho-curiozitate insațiabilă
Ca adult, am reușit să separ nevoia de a fi în acord cu mine de nevoia de a fi în acord cu ceilalți prin intermediul unor cursuri de actorie improvizată, în timpul cărora mi-am exersat eșecul, spontaneitatea, mi-am dezvoltat creativitatea, deschiderea către experiențe noi, am înțeles mai bine problemele clienților mei prin posibilitatea de a aduce pe scenă anumite tematici generale care ,,ardeau”, mi-am reumplut sticluța cu poțiunea de energie proaspătă pentru a mă întoarce la ceea ce fac, psihoterapie.
În primii ani ai carierei mele, focusul meu principal a fost să mă concentrez asupra relațiilor de cuplu, atât cele tradiționale, cât și cele care fac parte din comunitatea gay / LGBTQIA+, tiparul de atașament, variațiile lui în timp și cum putem învăța tiparul de atașament securizant. Venind dintr-o familie cu un trecut tumultuos, am avut constant curiozitatea pură de a găsi răspunsuri la întrebări legate de evoluția ființei umane și de felul cum funcționează mintea și conștiința noastră în diverse contexte, de genul: Ce parte din mine hrănesc atunci când am un conflict cu mama/tata? Ce emoție îmi este cel mai greu să le arăt oamenilor și ce s-ar întâmpla dacă le-aș arăta? Ce butoane sensibile apăs eu în ceilalți și ce butoane îmi apasă ei? În timp, am lucrat foarte mult la relația cu familia mea, așa încât acum îmi pare că au trecut vreo trei vieți. Am avut răbdare și cu răbdarea a venit conștientizarea că mă pricep și-mi place și imaginea asta despre mine, dar și obiectul priceperii. De asemenea, am apelat deseori la cărți și meta-analize, fiind foarte interesată de implicațiile pe care le are percepția individuală și colectivă a imaginii corporale asupra noastră, aspecte legate de sport și neurochimia creierului unui sportiv, aspecte legate de feminitate, masculinitate și cum împăcăm factorul de arousal sexual cu factorul de intimitate romantică în relații.